De ce murim? De ce traim?

De ce murim? De ce traim?

16 iulie 2011 de Mihu

E o pierdere de timp să încerci să te obișnuiești cu ideea mortii

Multa vreme, am fost foarte fericită crezând în imortalitatea părinților mei. Apoi, pe la 20 de ani, am început chiar să mă îngrijorez în legătura cu asta, deși erau amândoi bine sănătoși. Începusem, subconstient si incontrolabil, să mă pregătesc pentru durerea despărțirii finale. Dar, atunci când efectiv s-a întâmplat, nu a fost deloc așa cum îmi imaginasem. De fapt, se pare că îmi pierdusem vremea încercând să mă obișnuiesc cu ideea unei lumi în care ei nu trăiesc.

Ce vrea moartea de la noi?

Moartea are o reputație foarte proastă pe la noi. Am vrea, dacă se poate, să trăiesc eu și familia mea o veșnicie și toți necunoscuții să moară, ca să avem noi mai mult aer, apă, loc. Ne gandim ca nimeni nu merită să moară, cu atât mai puțin eu și familia mea.

Îmi amintesc bine clipa în care s-a născut vocea din mintea mea. Și, privind în jur, nu-mi venea să cred că moartea există și că lumea adulților e atât de tristă și mărginită. Viața e grea și apoi murim. Plantele mor. Animalele mor, de-asta fratele meu nu a vrut să ne luăm. Dacă stai să te gândești, nimic nu prea e de durată. Nu îți e clar ce anume ar fi trebuit să faci în timpul vieții ca sa simti ca a meritat toata experienta. Si eventual sa nu iti mai para rau cand mori. Si sa nu mai suferim.

În 1996, am avut primul meu contact direct cu moartea unui om apropiat. Aveam 12 ani când a murit bunicul din partea tatălui și am plâns după el cu “pofta”, încercând prin plans să înțeleg ce mi se întâmplă, urmărindu-i pe cei din jur să văd ei cum se comportă. Așa am învățat despre bocete, despre văitat și jelire, despre felul în care vorbesc oamenii despre tine după ce nu mai ești. Viața a curs lin și frumos, până la 24 de ani, când a murit și celălalt bunic. Moment în care mi-am dat seama că am ajuns la vârsta la care cei din jur încep, unul câte unul, să se îmbolnăvească grav, să moară și să se bazeze lumea pe mine să mă ocup de înmormântare și pomeni, neținând cont de frumusețea vârstei mele. Cumva speram ca toate aceste responsabilități să îmi revină pe la 50 de ani, când voi avea și eu propria mea familie și o să pot considera înmormântarea unei rude ca un act simplu, administrativ, fără prea multă implicare emoțională. Apoi, în dimineața zilei de 25 decembrie 2009, a murit tata și totul s-a prăbușit. Pentru o vreme. Apoi, am reconstruit.

Fiecare om are o strategie proprie de a-și face viața plăcută, uitând pentru scurtă vreme de moarte – umor negru, un sir lung de petreceri sau evitarea constienta a oricaror prilejuri de introspectie si confruntare a temerilor. Deci ce e de făcut? Păi … nu prea ai ce să faci. Nu poți să nu oferi sau să nu primești dragoste, pentru ca ar insemna ca n-ai inteles chiar nimic despre viata!

Spune “Te iubesc”! Sau macar arata-ti aprecierea, iubirea, dorul de cate ori le simti!

Du-te să-ți vezi părinții mai des de 3 ori pe an!

Fă-le celor dragi toate plăcerile, dacă ai posibilitatea!

Nu amâna! Nu porni de la premisa că tie și celor dragi ție vă e scris să trăiți mult.

Investește în tine ca într-o comoară! Cunoaște-te, iubește-te, obișnuiește-te să stai singur(ă) fără să te simți părăsit. Ai grijă că de la extaz la depresie e doar o secundă, ca “spectacolul trebuie să continue” chiar si cand apele sufletului sunt profund tulburate si primesti noi “roluri”.

Articol preluat de pe  http://doliularomani.wordpress.com –multumim

 

 

Comentarii?