Astazi am fost cu copii la medic…erau amandoi raciti si fiindca urmeaza un weekend in care raman singura acasa doar eu cu ei am decis ca e mai bine sa ma duc din timp la medic.Mi-am adunat si eu puterile caci si pe mine m-a tras un curent si imi misc foarte greu capul si ma doare nespus de mult…dar mai important este sa fie bine copii.
Asa ca am ajuns la medic si asteptam la rand…mai erau si alte mamici cu copilasii lor dar in mod deosebit una mi-a a tras atentia.
Avea un copilas doar de vreo 4 anisori si mereu isi baga degetele in gura si isi rodea unghiile…mama lui ii dadea mereu peste manute, cumva sa il determine sa nu isi mai bage degetele in gura.Dar mereu si mereu copilasul isi ducea degetele la gurita parca atras tot mai mult de ceea ce ii era interzis, si iarasi isi rontaia unghiile.La un moment dat mamica lui era foarte nervoasa si il lovise destul de tare peste manuta dar…nu a inceput sa planga, ci in cateva momente s-a intors cu spatele la ea si iarasi isi rodea unghiutele. Nu parea sa fie afectat asa de mult de durerea ce i-o pricinuise lovitura dura a mamei sale ci am vazut pe fata lui o alta durere…o durere ascunsa in inima sa ce o purta mereu cu el. A avut mai tarziu un moment cand s-a dus in fata mamei sale, s-a uitat la ea, si a vrut sa o imbratiseze, dar a fost asa de dur respins.” Tu nu ma asculti, stai mereu cu degetele in gura, nu meriti sa te iubesc!” a fost raspunsul mamei.
Atunci parca am pimit o lovitura puternica in piept…si m-am gandit ….cat de dureros a fost pentru acea fiinta atat de fragila si de frumoasa care are atata nevoie de dragoste si de atentie.Si poate aceasta nu a fost prima lui lovitura si nici singura…deaceea poate a si ajuns sa se retraga singur doar cu degetelele sale si sa si le rontaie…
Apoi gandurile mele au traversat ani la rand …zile si clipe cand am gresit fata de copilasii ei.M-am uitat atunci la ei …erau pe banca langa mine…se jucau amandoi cu o masinuta….si as fi vrut sa ii strang la pieptul meu sa imi cer iertare pentru toate greselile si neatentiile mele fata de ei si sa le spun cat de mult ii iubesc.Dar eram acolo si trebuia sa intram in cabinet, asa ca doar i-am imbratisat pe amandoi spunandu-le ca ii iubesc.Am continuat sa ma gandesc la copilasii mei, la ceea ce cladesc eu in ei, ce valori si ce principii sadesc in ei …dar mai presus de toate m-am gandit ce exemplu sunt eu pentru ei si ce vad ei la mine, ce iubesc ei la mine…merit eu sa ma iubeasca ei? Daca asa spunea mamica aceea ca iubirea trebuie sa o meriti…
De multe ori am gresit si eu fata de copilasii mei…si oare ce parinte poate spune ca nu a gresit niciodata fata de copiii lui …dragostea e dragoste doar cand o primesti desi nu o meriti…dragostea e dragoste cand ea implica si sacrificii…dariure de sine, jertfa dar si bucurie.
Ne iubim oare copii??? Cat ii iubim??? Cat stim sa le spunem si sa le dovedim asta??? Cat simt ei ca este adevarat ceea ce spunem noi???
Acum imi mai vine in minte ce mi-a spus intr-o zi o mama care avea copii mari si ii plecasera toti de acasa.Imi spunea ea: “Tine-ti copii in brate in fiecare zi , iubeste-I joaca-te cu ei, povesteste-le din copilaria ta, roaga-te cu ei, fa totul bucurandu-va impreuna…va veni vremea cand nu vei mai avea pe cine tine in brate…vei vrea sa spui cuiva ceva , dar nu vei mai avea cui…vei vrea sa stii ca este cineva cu tine, dar casa va fi goala…Nu curatenia e cea mai importanta, serviciul sau cariera ta ci bucuria si destinul copiilor tai, fericirea caminului tau…fericirea ta in final.”
M-am gandit mult la ce mi-a spus atunci…si am realizat si eu un lucru…nu le poti avea pe toate la superlativ…dar trebuie sa te bucuri de tot ce ai asa cum ai.
Deci bucurati-va cu copiii, bucurati-va de copiii si impreuna creati o familie fericita.
